 |

Anotimpul din noi
ISBN 973-99874-7-8
I. Iluzia clipei
Cuvinte
Îmi vieţuiesc cuvintele pe degete ,
Ca merele-ntr-un coş...
De nu le-aş scrie, unul câte unul,
S-ar umple palma şi ele s-ar împrăştia pe jos...
Şi-ar respira podeaua
Ghicind ce-a mai rămas
În urma ta ...durere
A ultimului pas...
De nu le-aş aşeza peste hârtie,
Mi-ar plânge mâna de-atâta greutate...
Iar scrise, sufletu-mi sfâşie
Căci vorba-ncondeiată plină-i de păcate...
Rotunde, oarbe, tremurânde,
Îmi sunt cuvintele ca nişte mere.
Prin ele, sufletu-mi se cumpără, se vinde,
Şi capătă, din nepăsarea ta putere.
De foc, de gheaţă, de granit,
În haină nouă mi se-nveşmântă graiul,
Iar ochiul tău fără culoare şi orbit,
Trece prin Iad şi crede că e Raiul.
Dintr-un cuvânt, ucizi o slovă,
Şi poate bine-ţi pare...
Dar te-ai gândit, că-n drumul spre-mplinire,
Cuvântu-acela-şi pierde din suflare?
Cuvinte oarbe, spuse fără minte,
Muşcate şi lăsate să se piardă,
Sunt ale mele azi, ca merele strivite
Atunci când cad din pom în iarbă...
Să nu mai fie risipite,
Le voi opri în piept să vieţuiască.
Şi, de vei vrea cândva să le asculţi, iubite,
Va trebui tu să vorbeşti ca ele să-nflorească...
Cântul orbului
Cercetez
fluture gri-
zbor în ralanti,
cerc pe sub Lună…
Faţa să-i răpună,
ochii să-i coboare ,
să-i arunce-n Soare...
Să-mi ridice toate
dorurile mele-
drumuri pe sub stele...
Iar, dac-o socoate,
calea-mi cenuşie
din planimetrie,
să n-o oropsească,
ci s-o-mbogăţească :
cu pulbere fină
arsă în Lumină...
cu pulbere gri-
privire în ralanti...
Curgere...
Puiul de înger, sfidând ploaia,
îşi taie aripa ...
Şi, bălăngănindu-şi picioarele,
pe gardul de nori,
zgreapţănă clipa...
Eu, decrepit,
număr pene şi zic:
-<<A, e, i , o , u,
fără ă şi î...
Stai suspendat –umbrelă-ntre lumi,
nu mai coborî !...>>
Actor
Mâine, chiar voi ajunge paiaţă
Şi-mi voi nemuri coşmarul
Pe Seară şi pe Dimineaţă
Vărsându-mi, pragmatic, amarul ...
Înverşunat şi crunt o să-mi spăl “acasa”
Şi-o s-o clătesc în ceţuri
Sfidând, în antract, nebuloasa…
Din fibrele obscure, oi descâlci doar lumina…
Iar sufletul, criţă de-atâta întunecare –
L-oi lăsa să-njure,
Uitându-i, în şanţ, îngropată crima…
Dar când mi s-o slobozi gândul
Şi chemarea spre cimitir,
Să mă lăsaţi a-mi urma rândul
Spre abis, în sunet smiorcăit de clavir…
Haiku-uri
Sărată ţi-e talpa
căci Marea
şi-a ascuns în ea călcarea…
*
O petală oarbă
e petala
care-şi caută floarea…
*
Cuvântul din minte
e cui
al răstignirii sufletului…
*
Trecutul-
zapis etern pecetluit
cu roua uitării…
*
Mureau împreună
ochiul tău roată
şi zarea-mi noptată…
Sete
Sec şi cămiliu
aş vrea să fiu
precum nisipul din pustiu…
Rol
Actorul respiră
himera candidă a scenei,
plângând.
Deşert
Curgând-
fierbinte urmă pe nisip-
însetează cămila.
Primăvară
Văi verzi, cu ton regesc,
sub lumină,
florile ademenesc.
Vară
Val beat de cântare
e aerul
ce sub pleoapă vibrează.
Toamnă
Alee. Glas de vânt
sub cămaşă curcubee
tremurând.
Iarnă
Dans alb-
dezordine-n gânduri frigide
sălbatec adună.
Invocaţie
Vino!
Coboară spre lacul din lună,
spală-ţi amintirea în umbrele feţei de ceară,
aprinde-ţi tălpile de cremenea-spumă
visând că ochiul de apă n-o să mai doară…
Dansează!
în focul nebun, nebun ca ziua de ieri…
ia un cărbune aprins între dinţii de lup,
şi-apoi…
Pieri!
Cântă-ţi cântecul de prohod: <<Tra la la!>>…
dinţii mei rod, gura mea muşcă
beregata din umbra ta!
Strigă-ţi numele tău…
porneşte săgeată din mine - spre valea din deal
teleleu…
şi-aprinde-n curgere lumea,
Blesteme al meu!
Totem
Ia-mă după subţiori
Şi aruncă-mă în nori!
Zbor razant şi zbor în sus
Doamne, şerpi ca mine nu-s!
Zdrăngăne zarea în zori
Şi eu cad în câmp cu flori…
Deschizând în zbor pământul,
Port cu mine-acum Cuvântul…
Revoltă
Mă răsucesc,
cresc
în pământul morţilor mei…
Mă-nalţ curgând în sus,
până în crucea din trunchiul de tei…
Privesc! în zare,
amintirea
apare…
îmi ucide privirea…
Strig…
ecoul, de frig
zgribulit
rămâne în gât…
Apuc ştreangul ce flutură
în creanga uscată
şi-ntreg ţintirimul
îl spânzur deodată…
|
 |
Lecţie
Copile drag,
nu te teme! Vino să-ţi arăt lumea…
Azi,
vom îngropa muntele…
Mâine
vom aduna valea…
Poimâine
vom secera roua…
Din ieri,
ne vom trăi amintirea…
Şi învăţând:
<<Ha, ha, ha!>>
peste timp vom arunca
Tu - ochiul meu,
Eu - mâna ta…
Şi vom dansa-ngropându-ne trăirea…
Oglindă
Ce frumos şi ce bine
Ai crescut - din mine
Spre mine…
În lumină şi blând
Ochiul meu te-a simţit fremătând .
De primăveri, veri, toamne şi ierni,
Osul tău spre mine îl cerni
Anotimp - quartet peste timp,
Tu şi eu ne-nvârtim
Şi-n pătrat ne nuntim…
Pe două lumi, un pas călcâim,
Din două guri
Amândoi murmurim,
Abstract şi concret
Din bisect în bisect…
Întreg
Valul, disperat de-atâta rătăcire
fără rost, între nisipuri reci
şi largul mării,
se-ntoarce, ostenit, mereu Acasă…
Zefirul-beat de-atâta floare
a grădinii,
se-ascunde, până seara,
ca să poată-nvinge
sub lumina lunii…
iar Focul îşi întinde
degetele-i oarbe
şi pârjoleşte tot din cale…
apoi soarbe
cu respiraţia-i fierbinte,
până şi sensul din cuvinte…
însă Pământul, brâul lumii,
e singurul ce cântă
şi sub lumina lunii
şi peste valul ce se-avântă…
iar focul niciodată nu-l învinge…
căci El, statornic, îşi păstrează
urma întreag-a pasului
care-l atinge…
Cânt ţigănesc
Aş dansa, sub tâmpla ta,
În ritmuri de geampara
Aş cânta - cântare rea,
Din coarda-ţi de catifea
Aş striga numele tău,
Din glasul ce nu-i al meu!
Lume grea, lume spurcată,
Te-aş vinde pe-un pol odată!
Banii tot atunci i-aş bea
Şi-aş scăpa de grija ta!...
Apoi, chiar din acea zi,
Aş învăţa a cerşi…
Da-n veci, liber aş trăi…
Facere
Poeţii?
Nu!-Ei nu dialoghează…
Ei tac
simplu şi pur
pe timpanul altora
şi visează…
veghează.
Dar, fără ei,
(nimeni nu ştie)
ar înceta Marele Tot să mai fie
metaforă,
alegorie…
Lumina? peste Lumină
ar pieri…
şi Viaţa…- Marea Domnului Poezie….
Ode
Salba cerului, stelată
Peste fruntea ta culcată
Lumina de lună plină,
Picurând cerească vină…
<<Mândră Gee-nlănţuită
suspinare-năbuşită-
ţi-oi doini cântec de jale
sorbind lăcrimile tale!
Şi sub talpa-mi de ţărână
O să-ngrop sămânţa-ţi bună
Peste coasta arsă-n mine,
Oi aşeza doar suspine…
Şi-atunci căutarea mea
Va fi doar în salba Ta!…>>
Triolet
Te-am simţit păşind
Pe lumina de sub tâmpla mea…
Peste lacrimile din gând,
Te-am simţit păşind…
Căutai cărarea murind
Puţin câte puţin, talpa ta mă durea:
Te-am simţit păşind
Pe lumina de sub tâmpla mea…
Ierarhie
Cocoţat sus, în Parnas,
îndrăzneţ, un contrabas,
invocând greoi pe nas
că e “artă pentru artă”
c-o vioară se cam ceartă.
(neştiind, că-n sinea ei-
chiar de e aşa “subţire”-
ea e plină de Idei…
şi nu îşi iese din fire…)
Poate arta o fi artă
mată şi sofisticată
dar Ideea, transparentă,
chiar de-i în stare latentă,
stă la bază în cultură…
Fără multă tevatură:
ea-i în orice operă-
kitsch sau capodoperă
picurare de-nţeles
peste ardere-n eres…
Luni, marţi…miercuri
Am plâns!
Din orbitele mele,
trei lacrimi rebele
în trei zile au curs:
Luni - una albastră
rotundă, oarbă şi grea
a alunecat de pe obraz
pe fereastră
dar nu m-a durut
căci nu era lacrima mea…
Marţi - a doua
galbenă ca tămâia
şi parfumată precum gutuia
mi-a preschimbat roua
din suflet
în izvor de mir
căci era lacrimă vărsată sub patrafir…
Miercuri - cea roşie
şi blestemată
a fost a treia lacrimă născută
şi nu vărsată…
în ea se-ngrămădise
întreaga mea panoplie de vise
din care gemeau înverşunate
cele-mplinite, nu cele uitate…
În trei zile au curs
trei lacrimi rebele
din orbitele mele.
Am plâns!
Semne
Păsările nu zboară!
Ele îşi coboară numai, aripa spre pământ
pentru a simţi freamătul apelor
şi o înalţă ca să primească lacrima cerului…
Apele nu curg!
ele alunecă numai, sub umbra păsării
şi o urmează, răbdătoare
nelăsând-o să se înfigă în pământ.
Cerul nu plânge!
el îşi clăteşte numai ochii,
în penele de argint ale aripei
şi le dezmiardă, din când în când,
cu câte un mărgăritar
care nu trebuie să se piardă
în apele cu umbre, dedesupt.
Pământul nu tace!
El geme când nu sărută umbra nici unei păsări,
se amăgeşte că zboară când câte-un val îl înalţă,
şi priveşte ameninţător către cer,
când nu-l mai ajunge nici o lacrimă din înalt.
Pământul e o colivie goală, în zadar ferecată.
partea a II-a, Sărutul din vis
Volume
Prima pagină
© 2007-2012 anavirlan.ro
 |
 |