Iubiţilor mei bunici, Elena şi Jean Trifan din Davideni - Neamţ, cărora nepoţii le-au răpit o mare parte din zilele tinereţii, dar pe care Bunul Dumnezeu îi luminează, dăruindu-le anii senectuţii.

6-11 februarie 2006*

I.

...A fost vacanţa intersemestrială iar eu m-am gândit să merg la ...bunici. E o adevarată revelaţie ca la 33 de ani şi jumătate* să poţi face asta...Bunicul se pregăteşte să împlinească 89 de ani şi bunica, în mai, cu ajutorul Domnului, 79... Generaţii, vârste, secunde, iluzii ...

II.

...Noaptea, vreau să dorm cu bunica (după 20 de ani, cred). Constat că patul este prea mic...prea scurt pentru picioarele mele care ajung aproape în rola sobei. Încep să râd şi-i povestesc bunicii despre patul lui Procust...Râde şi ea...

III.

„Mieluşelul lui Dumnezeu”...
...Asa mă strigă bunica de la o vreme şi eu chiar mă simt în măsură să chicotesc uşor, alintător...Mă întreb numai de ce a irosit atâţia ani şi nu mi-a dat „numele” asta mai devreme...

IV.

...Dimineaţa, bunicii amândoi se grăbesc să facă focul...şi mă îndeamnă să nu ies de sub plapumă că...”e prea frig”...Scot cenuşa din sobă: bunicul într-o oală albastră, cu smalţul căzut pe alocuri; bunica... într-o tavă din tablă...Puţin după aceea, focul pocneşte furios în mădularele sobei...
Se dezbat apoi problemele grave ale cunoscuţilor din sat, rude şi...nerude, nu dintr-un impuls al trăncănelii neobrăzate ci cu o milă şi o compasiune pline de sinceritate şi pornite numai din inima unor oameni care au suferit multe în viaţă...

V.

„Ce sa faci tu, moldovean, cu ardelean?” i se adresează bunicul retoric, unui nepot invizibil, care s-a despărţit de nevastă şi, profesor fiind, „râneşte” acum la vaci aici, în Davidenii Neamţului, lângă tat’su (’nea Ermil, fratele bunicului) rămas de curând văduv...

VI.

Glumă: (de la bunicul citire)

„Ii scrie ţiganu’ lu tat’su din armată: <<Tăică, am ajuns căprar!>>
Iaca şi răspunsu’ cam mâhnit:
<<Dapă-i dară cum nu, dragu’tatii, căprar ai fost ş’acasă, căprar ai rămas ş-acolo...>>

 VII.

Ascultand seara Radio Iaşi (o emisiune cu dedicaţii muzicale), îmi amintesc de anii copilăriei, când stăteam cu urechea lipită de „cutia mare cu lămpi”- un radio vechi, acum piesă de muzeu în casa bunicilor- şi ascultam teatru radiofonic (în serile de luni) sau adormeam în sunetul muzicii populare, după ce bunica ne închina la icoane şi ne aşeza în pat pe fiecare în parte...
Ultima melodie din emisiunea de acum (reluată de altfel în fiecare seară a acestei săptămâni)...”Dragostea bunicilor” interpretată de Tinu Vereşezan.
De mult timp îmi vorbea bunica despre cântecul ăsta, dar nu-l auzisem niciodată...
Într-o secundă, am inspiraţia şi-l înregistrez pe telefon...
După două-trei „audiţii”, reţin versurile...

„N-am să uit pân’am să mor
Dragostea bunicilor,
Oricine şi orice-ar face,
Sângele apă nu se face...
Oricine şi orice-ar face,
Sângele apă nu se face...”

 VIII.

Înainte de a adormi, vorbim despre copiii morţi din familie: doua fete de-ale bunicilor, surori ale mamei mele: Aurica şi Anicuţa. Aurica, stinsă la un an şi trei luni (1951), în urma unei gastro-enterite acute (cum aveam să citesc dimineaţa, pe certificatul de deces pe care bunicul îl scoase, la insistenţele mele, din cutia cu acte, păstrată în „casa mare”)...Anicuţa, a opta şi ultima născută, pierdută la numai trei săptămâni (1961).

IX.

...Trei surori, moarte de mici: Maricica, Georgeta şi Anicuţa...
Maricica- la 4 ani, când bunica tocmai împlinise 10. Dupa ce străbunica s-a dus la târg să cumpere fetiţei moarte „rochiţă nouă”, a rămas fetiţa de 10 ani să-şi vegheze sora stinsă... A plâns-o până „s-au umflat ochii, de nu se mai cunoşteau”...Georgeta a fost  victima scarlatinei la 12-13 ani şi Anicuţa, s-a „prăpădit” foarte mică...
„Avem îngeri sus”...

...

Îi numără bunica apoi pe ultimii 10 morţi din sat: bătrâni între 75 şi 90 de ani...pieriţi în ultimele 6 săptămâni...
„Are ghinion preotul ăsta nou...”
Sau poate... cine stie?!?...

X.

Vezi, dac-ai venit în...”staţiune” iarna? În vacanţă se pleaca vara, nu iarna...La noi e frig şi e urât, îmi spune bunica, nebănuind că, pentru mine, reprezintă o bucurie imensă faptul că ma aflu lângă ei, acum, aici. Într-o iarnă calendaristică şi ... dându-ne târcoale  iarna vieţii...
„Ehei...am prins în 1942 iarnă puternică...Donul era îngheţat...Noroc că era pădure pe malul lui şi aveam cu ce face foc... Soldaţilor le era foame, hrana era puţină. Mâncam un cartof cât un ou, pe zi... doi oameni... şi 300 grame de pâine iar seara o bucaţică de unt, cât o cutie de chibrituri, şi 250 ml. de ceai...Şi..n-am murit...”

***

În 1939, 3 martie, la 22 de ani, Ioan Trifan a fost încorporat  în Cazarma Oituz, Reg. 8 Obuzieri de câmp (cal.105). Recrutarea se făcuse mai înainte cu un an, în 1938.
La război a plecat în 1939 şi şi-a depus jurământul sub Carol al II-lea. În 1940 iar,  sub Regele Mihai...
Regimentul 8 Obuzieri s-a divizat în 1940 în Regimentul 59 şi Regimentul 8 Obuzieri. Bunicul a rămas în Regimentul 8.
Anul 1941 a fost anul plecării efective pe front. Apoi a venit luna lui aprilie, cu primele Sărbatori ale Învierii...în război...La Fântâna Albă, în Bucovina, au mâncat ostaşii ouă roşii şi au băut câte un sfert de vin...Apoi...s-a anunţat botezul de sânge, prin lupta contra bolşevicilor...
La 21 iunie 1941, orele 16.00 a început artileria ofensivă: de la Gura Humorului spre Galati, în acelaşi timp... În aceeaşi zi, străbunicul meu, viitorul socru al celui care se afla pe front, este atacat acasă, în Ţibucanii Neamţului şi i se taie gâtul... (a trăit totuşi aproape 96 de ani...până în 1985)...
Odessa este cucerită şi steagurile tricolore româneşti flutură în vânt...S-a dat ordin de „defilare pe cai bălani”...în centrul oraşului...
A venit o nouă împărţire a Regimentului...S-au desprins vânătorii de munte...Au urmat Caucazul şi Crimeea, Donul de Est şi Stalingradul...Şi iarna aceea cumplită a lui 1942...
Şi-au mai urmat multe....

XI.

Dacă aş avea o drujbă, m-aş duce acum în pădurea mea şi-aş face prăpăd, zice bunicul, plin de năduf...E supărat pe brigadierul care, însărcinat fiind cu marcarea arborilor pentru exploatare din padurile retrocedate, nu-şi prea face treaba...Stau oamenii, în plină iarnă, în aşteptare cu săptămânile, până să poata tăia un copac...Iarna a fost „grea”, nu credea lumea că va arde...”la lemne”...
„Eu am în ogradă lemne pe 3 ani...Nu mai am, cred, zile să le ard, conchide el ”...

XII.

Una din zile (marţi) se transformă într-o mică sărbătoare, căci îmi chem şi părinţii (aflaţi la 15 km, într-un alt sat- Războienii lui Ştefan cel Mare) să-l sărbătorim mai devreme pe bunicul...
Într-adevar, ziua de sâmbătă 11 februarie 2006 mă găseşte la Piatra, iar bunicii au alţi musafiri, cu tort, lumânări şi şampanie, la cea de-a 89-a aniversare a bunicului...

XIII.

La prima oră a unei dimineţi, mă trezesc făcând fotografii prin curte şi grădină...spre răsărit...
Seara, alte fotografii peste grădina vecinilor (morţi) şi peste livada satului...în care prunii şi merii fie că au îmbătrânit şi nu mai dau rod...fie că...nu mai sunt...De data aceasta, urmărind...apusul soarelui...Am încercat să stabilesc stângaci simetria zilei, situându-mă la ambele...poluri ale luminii...

XIV.

Mă străduiesc de câteva luni bune să fixez o structură coerentă a tezei mele de gradul I...Până săptămâna aceasta, nu am reuşit decât să străbat secvenţial câteva puncte prestabilite. Acum, dupa 5 zile cu bunicii mei, lucrurile au devenit brusc...clare.
„Cine nu învaţă carte, îi butuc!” (Jean Trifan)

XV.

Îndemn...la plecare:

„Măi tataie, la servici să-ţi faci treaba serios şi liniştit...şi să nu-ţi aibe nime’grija...”
„Apoi, cu timpu’dac-o fi, să vii să-ţi faci o căsuţă aici...Şi, dacă nu s-o putea, să-ţi faci măcar o cabană...Vii şi stai vara...
Poate-or veni şi părinţii tăi....”

Alt îndemn, de data aceasta al meu pentru voi:
„ Iubiţi-vă bătrânii!”

***

*Acum, în vara lui 2009, bunicii mei au depăşit deja vârsta de 92 şi, respectiv, 82 de ani. Textul de mai sus a fost inclus şi în volumul Din drag, cu dor (numai pe jumătate folclor), publicat în februarie 2009.

Download "Din drag, cu dor..."

Biografie

Prima pagină

© 2007-2012 anavirlan.ro